I. DEFINIȚIE. NOȚIUNI GENERALE. EVOLUȚIE.
JURNALISMUL reprezintă activitatea de a strânge, a analiza, a verifica și a prezenta informații referitoare la evenimentele curente, incluzând tendințe, rezultate și persoane. Cei ce practică jurnalismul se numesc JURNALIȘTI.
De la începuturile sale, până în momentul de față, jurnalismul a străbătut un drum lung, de la statutul de hobby sau pasiune, evoluând până la ceea ce este în zilele noastre și anume, o ocupație.
Preistoria lui include două mari tipuri de distribuire a informației, premergătoare circuitului informațional contemporan, care au asigurat saltul calitativ de la comunicarea interpersonală la cea publică. Până la apariția primelor mijloace de informare în masă, comunicarea publică, ca fenomen social, a cunoscut două etape fundamentale de dezvoltare:
1. Perioada diseminării informației orale, când s-au pus bazele principiilor conceperii și construirii discursului oral, care, ulterior, au fost utilizate pentru conceptualizarea jurnalismului radiofonic și a celui televizat;
2. Perioada diseminării informației scrise, când s-au pus bazele principiilor conceperii și construirii textului tipărit, care, ulterior, au fost utilizate pentru conceptualizarea presei tipărite și a jurnalismului de agenție.
Prima etapă – COMUNICAREA ORALĂ face referire la modalitățile în care informațiile au început să circule pe cale orală, de la una/ două persoane către masele largi, comunicarea fiind verbală, directă și, de regulă, unilaterală. Primele servicii de selectare şi de difuzare a informaţiilor se înregistrează încă din antichitate. În acea perioadă, actul comunicațional public era conceput să aibă loc în anumite zile, la anumite ore, în locuri speciale – târguri, piețe, forumuri, templuri etc., unde oamenii se adunau pentru a afla direct de la sursă (persoane împuternicite să disemineze informația) cele mai recente informații.
Pe parcursul secolelor, s-a format tradiţia expunerii publice a opiniilor, care a dat naştere liniei oratorice ca formă de comunicare de masă. Oratorii se distingeau deja în Roma Antică. Aceștia erau oameni de stat, care foloseau forţa cuvântului ca mijloc de activitate politică și se considerau cunoscătorii regulilor formale ale artei oratorice, care nu judecau şi nu se implicau în viaţa politică a statului. Aceștia elaborau principiile și normele de construire a discursurilor publice.
Ca orice act de comunicare, și cel oral ține cont de o serie de elemente necesare pentru desfășurarea cu succes a procesului, elemente ce au un rol definitoriu în stabilirea gradului de eficiență a comunicării: limbajul, codul lingvistic, performanța și competența lingvistică, codificarea și decodificarea mesajului, stimulii sau calitățile emițătorului și ale receptorului.
Astfel, fiecare dintre elementele de mai sus contribuie la transmiterea corectă a informației și înțelegerea ei, precum și la îmbunătățirea relației ce se creează între emițător și receptor. În timp, arta oratorică s-a transformat într-un instrument eficient de diseminare a informațiilor, devenind unul dintre primele izvoare ale comunicării de masă.
Comunicarea orală s-a manifestat drept unul dintre cele mai complexe procese de transmitere a informației. Printre punctele forte ale comunicării orale se numără:
– contactul direct cu masele, care oferă posibilitatea sursei să cunoască starea de spirit a maselor și să urmărească reacția acestora în raport cu informația distribuită;
– autenticitatea și credibilitatea mesajului, care este distribuit direct maselor, fără intermediari;
– creșterea forței de convingere a mesajului grație folosirii de către sursă nu doar a cuvântului, ci și a gesturilor și mimicii;
– operativitatea distribuirii mesajelor.
Punctele vulnerabile ale comunicării orale reies din faptul că aceasta:
– nu asigură schimbul de gânduri, opinii sau idei, ci doar transmiterea anumitor mesaje de la o persoană către masele largi, din cauza că în actul comunicațional participă o singură sursă de informare (de regulă, un singur vorbitor, uneori însă pot fi și mai mulți) și mai multor ascultători (masele);
– are un feedback redus, pentru că nu asigură circuitul invers al informației (de la mase spre sursa de informare), fapt care reduce semnificativ eficiența acestuia;
– are un caracter efemer, din care cauză foarte frecvent are loc distorsionarea, intenționată sau întâmplătoare, a mesajului inițial.
Cu toate acestea, în lipsa unor forme de alternativă de transmitere a informației, comunicarea verbală la acel moment s-a manifestat ca un instrument eficient de diseminare a informației publice. Ea s-a dezvoltat și a generat anumite principii și norme care, ulterior, au fost preluate, ajustate și implementate în jurnalismul de mai târziu, îndeosebi, în cel radiofonic. Comunicarea verbală a fost una dintre activitățile specific umane, ce a pus în valoare abilitatea de a gândi a omului, a permis schimbul de idei dintre anumiți indivizi și masele largi, precum și acumularea continuă de noi informații. Ea a facilitat nu doar dezvoltarea personalității, ci și a întregii societăți.
A doua etapă – COMUNICAREA SCRISĂ a existat încă în timpul civilizațiilor vechi, de exemplu, în Grecia Antică și în Roma Antică. Aceasta se făcea se făcea prin afișarea pe zidurile din piețele publice și/ sau pe pereții publici ai templurilor și forumurilor a unor foi informative – „Acta Publica, acta diurna”, „Acta Senatus” – în care se relata un fapt de ultimă oră, de o importanță majoră pentru societate.
Deși erau puse în circuit spre informarea cetățenilor, aceste informații erau destinate unui public relativ restrâns – nobilimii – ori, masele largi nu aveau acces la ele, fie din cauza analfabetismului, fie din cauza lipsei de interes pentru viața publică, la care nu puteau participa în mod direct (majoritatea populației era lipsită de drepturile cetățeniei active).
În Evul Mediu, circuitul informației prin intermediul comunicării scrise ia o altă formă, și anume, cea a scrisorilor – ştiri, reproduse de mână, care au circulat în Europa din acea perioadă până la începutul secolului al XVI-lea. În paralel, în acea perioadă se manifestă un alt tip de comunicare scrisă – tipăriturile, realizate cu ajutorul unei matrițe compacte pentru imprimare. Aceste foi tipărite în bloc circulau neregulat și ocazional și, de obicei, conţineau o singură ştire despre un eveniment important, de regulă având caracter oficial. Tehnologia imprimării – bloc consta în sculptarea textului integral pe o scândură de lemn (literele şi cuvintele textului ieşeau în relief pentru a putea fi vopsite cu cerneală), care era apoi presată pe bucata de hârtie, pergament sau piele argăsită. Această modalitate de tipărire era însă greoaie și puțin eficientă, întrucât nu permitea îndreptarea erorilor, adaptarea textului şi refolosirea materialelor în alte scopuri și pentru alte ocazii.
Circuitul informațiilor a luat amploare grație invenției tiparului de către Johannes Gutenberg, la mijlocul secolului al XV-lea, și extinderii ulterioare a acestei noi tehnologii de imprimare, care a înlocuit placa de lemn cu zaţul – semne de literă, din care putea fi cules orice text. Această invenție a asigurat multiplicarea eficientă a ziarelor şi apariţia acestora într-un număr foarte mare, într-un interval de timp foarte redus.
Apariția mijloacelor de comunicare premergătoare ziarului se consideră a fi foile tipărite ce conțineau informații diverse din mai multe domenii ale vieții publice, diversificarea diapazonului tematic fiind un indice al maturității circuitului informațional din acea perioadă.
Primul mijloc de comunicare de acest fel datează din secolul al XVI-lea. Este vorba despre o mică foaie de știri cu apariție ocazională, numită ”gazzette” (cuvânt derivat din gazzetta care însemna monedă mică), ce era publicată de guvernul venețian și avea un caracter oficial.
În Franța, prima foaie cu caracter popular a apărut în anul 1529, iar termenul folosit pentru aceasta era canards. Jean Nöel Jeanneney susține în studiul ”O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini și până astăzi” că aceste foi aduceau la cunoștința publicului toate știrile, reale sau imaginare, care puteau frapa imaginația și sensibilitatea: inundații, cutremure, apariții miraculoase și mai ales crime spectaculoase care pasionau publicul. Din acea vreme, expresia „canard” este folosită pentru a desemna o știre falsă.
În Anglia, primele foi informaționale apar abia către anul 1621, când încep să circule așa-numitele ”corantos”, în care erau publicate doar știrile externe.
Treptat, foile tipărite încep să obțină anumite particularități care le apropie din ce în ce mai mult de ziarul contemporan. Aceste particularități constau în faptul că, la acel moment, foile informaționale:
– aveau un caracter public, deschis;
– erau destinate unui public larg;
– erau distribuite prin vânzare liberă;
– aveau stabilită o anumită periodicitate (adevărat că neregulată). Publicaţiile de ştiri cu apariţie regulată încep să se airme în Europa abia în secolul al XVII-lea;
– aveau un diapazon tematic relativ variat;
– erau tipărite într-un număr relativ mare;
– conţinutul lor era organizat potrivit unei logici anume;
– relatau informaţii şi ştiri (unele deja semnate) despre situaţii şi evenimente actuale, la care cititorii se puteau raporta în timp real.
Odată cu invenția lui Johannes Gutenberg, monopolul deținut de preoți și de nobilime asupra cititului și scrisului ia sfârșit. Treptat, schimbul de informații dintre cei privilegiați comportă tot mai multe modificări atât de ordin cantitativ, cât și de cel calitativ, care, ca rezultat, duc la extinderea acestuia și la asigurarea caracterului de masă pentru circuitul informațional. Astfel, apar premise reale pentru constituirea și afirmarea fenomenului mediatic contemporan.
Dezvoltarea complexă şi multidimensională a societăţii umane a condus, de-a lungul timpului, la creşterea atât a importanţei mijloacelor de informare în masă, cât şi la sporirea necesităţii informaţionale şi a dependenţei individului social de informaţia de presă, fapt ce a amplificat considerabil dimensiunile fenomenului mediatic.
Fenomenul mediatic se materializează la începutul secolului al XVII-lea, o dată cu actul de naștere a ziarelor tipărite. Tipărirea ziarelor ca proces industrial a fost percepută ca o inovație de factură socioculturală care a marcat, în particular, istoria comunicării mediatice, și întreaga societate umană, în general, punând bazele circuitului informațional contemporan.
Fenomenul mediatic contemporan a înregistrat o evoluție spectaculoasă, consemnată de trei etape principale:
1. Etapa presei tipărite, care își are începuturile în secolul al XVII-lea.
2. Etapa presei audiovizuale, care se conturează la începutul secolului al
XX-lea.
3. Etapa presei online, care se conturează la sfârșitul secolului al XX-lea –
începutul secolului al XXI-lea.
Deși nu au apărut concomitent, ci într-o anumită succesiune, în timp și în
spațiu, aceste etape nu s-au substituit unele pe altele. Dimpotrivă, ele s-au com-
pletat reciproc, diversiicând circuitul informațional și creând premise reale pen-
tru airmarea fenomenului mediatic contemporan.
II. CELE ȘASE ÎNTREBĂRI
Pentru a prezenta un concept în mod eficient, un jurnalist are nevoie să găsească răspunsuri celor șase întrebări cheie utilizate în jurnalism:
Cine?
Ce?
Când?
Unde?
Cum?
De ce?
Pentru un ziarist, acestea sunt întrebările de căpetenie. Toată meseria de jurnalist se bazează pe găsirea răspunsurilor la aceste șase întrebări. Orice ar scrie, un bun reporter este dator să ţină mereu cont de ele. Evident, aceleaşi întrebări îi vor veni în minte şi celui care receptează informația. Este limpede, de asemenea, că la ele trebuie găsite răspunsuri. Ordinea acestor întrebări se schimbă mereu, în funcţie de importanţa informaţiei, precum şi de scopul urmărit de autor.
Primul motiv pentru care oamenii te ascultă (după ce au aflat cine ești) este faptul că le-ai stârnit curiozitatea. De aceea, cel mai bun mod prin care poți începe comunicarea, nu este să spui la ce te vei referi, ci mai curând să precizezi de ce merită să fii ascultat.
Cu alte cuvinte, în loc să răspunzi la întrebarea „Ce?” (conținutul comunicării), răspunde mai întâi la intrebarea „De ce?” (motivația comunicării). Întrebarea următoare care așteaptă răspuns este „Cum?”. După ce ți-ai convins audiența că merită să te asculte, oamenii devin în mod firesc interesați de lucruri concrete. În relatările din presă poți descoperi destul de usor „firul poveștii” – ce s-a întâmplat, în ce ordine, ce urmează etc. În sfârșit, comunicarea se încheie cu răspunsurile la întrebările „Unde?” și „Când?” (Mai concret, „Unde și Când aș putea să folosesc eu informația pe care o ascult?”) Motivul este simplu: majoritatea adulților sunt motivați să rețină informații pe care le pot folosi în diverse contexte. Dacă sugerezi câteva arii de aplicare, îți vei motiva mai ușor interlocutorii să te asculte.
În concluzie, ori de câte ori te pregătești să „vinzi” o idee, asigură-te că „împachetezi” informația răspunzând la cele 6 întrebări în ordinea corectă. Astfel, motivezi audiența să te asculte cu atenție. După câteva repetări, devine simplu să faci acest lucru, iar ceilalți te vor asculta cu interes din primele minute.
Modelul este aplicabil atât pentru comunicarea cu un singur interlocutor (în vânzări, în lucrul cu colegii de birou), cât și pentru lucrul cu grupurile (prezentări cu public, training etc.). Ori de câte ori vrei să captezi atenția unei audiențe, este util să folosești în ordine, răspunsurile la cele șase întrebări din jurnalism.
III. REPORTERUL ȘI ROLUL SĂU ÎN PROCESUL JURNALISTIC
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, reporterul este ”un ziarist însărcinat să culeagă și să transmită de pe teren știri și informații”. Principala sarcină a reporterului este culegera informațiilor, nu redactarea lor. Activitatea reporterului presupune o muncă ”pe teren”. Reporterul este însărcinat să ia contact cu realitățile vieții cotidiene, să le înregistreze cu acuratețe și să le redea cu obiectivitate. Activitatea reporterilor este, astfel, vitală pentru instituțiile de presă.
Unii cred că nu este nevoie de mult talent sau multă pregătire de specialitate pentru a fi reporter. Oricine are ochi, mâini, picioare, carnețel, pix și, eventual, un reportofon poate fi un bun reporter. Cu toate acestea, un bun reporter are nevoie de mult mai mult: o serie de însușiri sau competențe care să îi permită să treacă peste greutățile acestei meserii și să întregistreze, întotdeauna, ceea ce este mai important, mai relevant și mai interesant, fără să facă rabat la obiectivitate.
Care sunt, așadar, însușirile de care trebuie să dea dovadă un ziarist pentru a fi un bun reporter?
Simțul știrii (flerul) – un bun reporter are o doză din ceea ce oamenii de presă numesc ”fler” sau ”instinct gazetăresc”, care îi permite să ”miroasă” un subiect atrăgător și să discearnă ce este relevant și ce este amănunt nesemnificativ. De multe ori, însă, acest simț nu este înnăscut, ci se dobândește în timp, lucrând efectiv pe teren.
Simțul urgenței – informația este un produs perisabil, iar știrile sunt cu atât mai valoroase, cu cât evenimentele sau faptele despre care se relatează sunt mai recente. Un bun reporter trebuie să știe că rapiditatea sa în culegerea și transmiterea informației depinde atât de succesul personal și al redacției, cât și de informarea promptă a publicului.
Capacitatea de a respecta termenele de predare a materialelor – una dintre caractericticile meseriei de reporter este munca sub presiunea timpului. Fie că lucrează într-un cotidian, într-un post de radio sau de televiziune, sau într-o agenție de presă, reporterul este mereu predat de închiderea ediției. Adeseori, reporterul are la dispoziție doar câteva minute pentru a sintetiza informația și a redacta o știre.
Capacitatea de încadrare în spațiul disponibil – în funcție de sistemul de organizare al fiecărei redacții în parte, reporterii au la dispoziție un anumit spațiu tipografic sau timp de emisie pentru un anumit material. După culegerea informațiilor, ziaristul trebuie să fie capabil să se încadreze în dimensiunea hotărâtă pentru articol. Regula de bază este ”maximum de informație în minimum de cuvinte”.
Bunul simț – este de cele mai multe ori suficient atunci când este vorba despre selectarea detaliilor cele mai semnificative ale unui eveniment, sau despre selectarea detaliilor celor mai semnificative ale unui eveniment.
Obsesia preciziei și acurateței – unul dintre lucrurile pe carte un reporter trebuie să le facă neapărat este observarea și notarea atentă a tuturor elementelor care dau contextul unui anume eveniment.
Toleranța – adeseori jurnaliștii tind să simplifice lucrurile, să pună ordine în desfășurarea evenimentelor. E mai ușor să prezinți lucrurile în tonuri de alb și negru, însă nu trebuie să uiți că, în fapt, realitatea este de multe ori colorată în tonuri și nunațe mult mai complexe.
Capacitatea de a schimba registrele – un bun reporter reușește, de obicei, să nu intre în discordanță cu interlocutorii. Aceasta presupune alegerea unui limbaj diferențiat, în funcție de interlocutor și de loc.
Disponibilitatea și abilitatea de a asculta – a fi reporter înseamnă a asculta; a fi reporter nu înseamnă, în niciun caz, a vorbi. A asculta nu înseamnă însă numai capacitatea de a recepționa cu toleranță și înțelegere vorbele interlocutorilor, ci și abilitatea de a reuși să smulgi informații de la cei ce încearcă să te intimideze, să ocolească răspunsurile, sau altfel spus să te împiedice în a afla adevărul.
Curiozitatea – mulți plasează această calitate în fruntea listei însușirilor jurnaliștilor. Un reporter este, prin definiție, un curios, iar curiozitatea și-o manifestă în numele datoriei de a informa publicul. Dorința și abilitatea de a scormoni realitatea în căutarea adevărului sunt calități esențiale pentru un jurnalist.
Perseverența – este o calitate necesară reușitei în viață în orice meserie. În jurnalism, însă, perseverența este o condiție esențială. Unii jurnaliști greșesc, adesea, că nu se preocupă de așa numitele follolw-up-uri: ei nu urmăresc cursul evenimentelor ce decurg din faptul relatat. Perseverența în urmărirea firului unui subiect sau al altuia reprezintă unul dintre secretele reporterilor de succes.
Fapte, nu presupuneri – o tentație căreia îi cad pradă, uneori, jurnaliștii este de a se lansa rapid în presupuneri, pornind de la anumite fapte, fără a verifica, în prealabil, dacă ceea ce oferă informație cititorilor este sau nu adevărat.
Ce merită a fi publicat și ce nu? Ce este știre și ce nu este? Aceste întrebări stau la baza procesului cotidian de producție jurnalistică. Zi de zi jurnaliștii sunt puși în situația de a estima valoarea de informație a faptelor, evenimentelor și întâmplărilor. Știrile nu sunt sinonime cu evenimentele, ci relatarea acestora pentru cei ce nu au fost de față. Pentru a determina ce merită și ce nu merită a fi publicat, jurnaliștii iau în calcul o serie de criterii. Existența unuia sau a mai multora dintre aceste elemente este un indicator al valorii de informație pentru un anume subiect:
Proximitatea temporală – o informație este cu atât mai valoroasă cu cât este mai recentă.
Proximitatea spațială – fiecare instituție de informare în masă are un public țintă, mai larg sau mai restrâns. Este firesc să presupunem că locuitorii unui oraș vor fi mai interesați de știri care relatează evenimente petrecute în orașul lor, decât știri despre evenimente petrecute în celălalt capăt al lumii.
Raritatea și unicitatea – cu cât un anume fapt sau eveniment este mai neobișnuit, cu atât valoarea de informație a unei știri despre respectivul fapt sau eveniment este mai mare. Principiul rarității și unicității explică și interesul mare acordat faptului divers.
Personalități – implicarea, într-un anume eveniment, a unei personalități cunoscute publicului larg, este de natură să dea informației o valoare mai mare.
Impact și consecințe – un fapt sau eveniment are valoare de informație atunci când afectează sau interesează, într-o oarecare măsură, publicul. Implicit, valoarea de informație este cu atât mai mare cu cât evenimentul sau faptul respectiv afectează/ interesează mai multe persoane.
Conflictul și competiția – confruntările de idei, conflictele armate, competițiile sportive, concursurile de tot felul și, în general, toate subiectele în care două sau mai multe persoane sau instutuții se situează pe poziții opuse sau adverse au valoare de informație.
Interesul uman – suferințele și bucuriile, încercările, necazurile și reușitele semenilor îi interesează pe mulți, chiar dacă evenimentele și faptele relatate nu sunt, neapărat, subiecte cu impact major. Oamenii tind să se identifice cu semenii lor și arată interes față de evenimentele deosebite din viața altor oameni obișnuiți.
SURSELE
Nimeni nu se așteaptă ca reporterii să știe totul despre subiectele pe care le abordează. Ceea ce se așteaptă însă de la ei este să știe cum să obțină cât mai multe informații despre acele subiecte. Iar informațiile nu se pot obține decât prin consultarea surselor. Un reporter este cu atât mai bine pregătit și își face cu atât mai bine meseria cu cât stăpânește mai multe surse, deci mai multe modalități de a obține informații. Cu ajutorul surselor, reporterii obțin date și le verifică veridicitatea. Un reporter care știe să valorifice sursele are toate șansele să evite momentele de criză de subiecte.
Sursele sunt de mai multe feluri:
-
interne și externe
-
directe și indirecte
-
fizice și umane
-
de birou și de teren
Iată câteva surse la care jurnaliștii apelează în mod frecvent:
– conferințele de presă
– briefing-urile
– rapoartele
– comunicatele de presă
– brosuri, pliante, newsletters, publicații de promovare
– politicieni și partide politice
– univeristăți și institute de cercetare
– alți ziariști
– alte publicații, posturi de radio, de televiziune, agenții de presă
– oameni obișnuiți
– ministerele și alte instituții oficiale, sindicatele, poliția, po,pierii, salvarea, spitalele de urgență, organizațiile neguvernamentale
Adeseori, reporterii constată că stabilitatea unei comunicări eficiente cu sursele cu care vin în contact nu este un lucru chiar atât de ușor. Mulți oameni se simt intimidați de reporterul care le pune întrebări, iar reporterii experimentați trebuie să găsească modalitățile de a-i face pe care cu care stau de vorbă să se simtă în largul lor. O condiție esențială pentru un profesionist este legitimarea. Unii jurnaliști sunt tentați de faptul că oamenii au tendința să se exprime, de regulă, mai bine față de un om obișnuit și omit să precizeze că sunt reporteri. Regulile meseriei cer însă reporterului să își decline identitatea, chiar dacă există riscul ca interlocutorii să se piardă din cauza emoției sau să refuze dialogul.
O altă condiție esențială este de a manifesta suspiciune față de toate sursele. Un reporter bun își pune, întotdeauna, o serie de întrebări: care sunt motivele sursei de a oferi anumite informații? Are, oare, vreun potențial avantaj de pe urma publicării informațiilor pe care le oferă? Există, oare, o altă față a problemei? Este persoana care oferă informații într-o poziție care să îi permită să cunoască, într-adevăr, amănuntele pe care pretinde că le știe? Adesea, oamenii oferă informații cu un anumit motiv. Asta nu înseamnă, neapărat, că informațiile respective nu trebuie să apară, însă reporterul trebuie să aibă grijă ca ele să fie corecte. Ori de câte ori este posibil, reporterii trebuie să încerce să obțină documente care să ateste veridicitatea informațiilor, iar dacă există dubii asupra datelor oferite de o sursă, informațiile trebuie verificate printr-una sau mai multe surse adiționale.
În cazul în care o anumită sursă formulează acuzații sau insulte la adresa unei terțe persoane sau instituții, reporterul are datoria de a obține reacția părții acuzate în lipsă. Altfel, materialul de presă este incomplet, iar cititorii sunt informați parțial sau chiar dezinformați. Reporterul trebuie să obțină reacțiile și opiniile tuturor părților implicate într-un conflict.
MIJLOACELE DE DOCUMENTARE
Colectarea informațiilor se face prin intervievare și prin observare, prin consultarea documentelor oficiale, a jurnalelor private, a ghidurilor de tot felul, statiticilor, arhivelor și bazelor de date.
Observația – după majoritatea lucrărilor de specialitate, prima și cea mai la îndemână metodă de documentare a reporterului este observația. Ea te poate ține într-o stare de alertă permanentă. Uneori, pentru a observa, e bine să știi să asculți. Cu ochii mereu la pândă, un reporter va observa cu ușurință un amănunt care scoate în evidență chiar trăsătura principală a unui fapt, a unui personaj.
Reconstituirea – munca reporterului este una de rutină, ceea ce presupune căutarea metodică a știrilor. Ideal ar fi ca reporterul să se afle atunci când trebuie, acolo unde trebuie. De regulă, însă, se află în situația de a reconstitui evenimentul pe care tocmai l-a ratat și de a scrie povestea unei povestiri. Adică să se bazeze pe relatările martorilor. Se spune că singura întrebare stupidă e aceea pe care nu o puneți.
Rețeaua de surse – în același scop, reporterul trebuie să își construiască o rețea cât mai întinsă de surse. Aceste surse trebuie să fie avizate.
Metode neconvenționale de colectare a informațiilor – e bine ca reporterul să se ferească de metode neconvenționale, cum ar fi reportofoane ascunse, denaturări, minciuni, insistențe exagerate, mituirea pentru obținerea lor. Însă concurența este acerbă și, uneori, reporterii se văd nevoiți să apeleze și la astfel de metode. Oricum ar fi, găsirea sursei celei mai potrivite la momentul necesar rămâne partea cea mai vulnerabilă a muncii reporterului.
Intervievarea – identificarea surselor potrivite la momentul potrivit este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru succesul reporterului. Acesta trebuie să știe și cum să le facă să vorbească. Răspunsurile cele mai bune le primesc reporterii care știu să pună cele mai bune întrebări.
Predocumentarea – interviul nu este decât finalul procesului de documentare, care începe cu identificarea surselor și continuă cu punerea la cale a unui scenariu de chestionare a acestora. Momentul se numește preinterviu sau predocumentare.
Verificarea informațiilor – reporterii nu trebuie să uite de un element esențial al documentării, și anume verificarea acurateței informațiilor pe care le dețin. Trebuie să se asigure că informațiile nu sunt false sau incomplete. Pentru a realiza acest lucru și pentru a nu exista, ulterior difuzării materialului, reacții negative din partea celor vizați, jurnaliștii nu trebuie să neglijeze niciodată încrucișarea surselor.
Încrucișarea surselor – presupune găsirea a cel puțin două surse de la care jurnalistul culege informații în legătură cu un anume eveniment. Această regulă este valabilă mai ales în cazul unor fapte și evenimente de a căror desfășurare și implicații nu sunteți sigurisau în legătură cu care există păreri și relatări contradictorii.
IV. TEXTUL JURNALISTIC
Textul jurnalistic este un mijloc de transmitere a informației în condiții specifice.
Informația este întotdeauna legată de un fapt (eveniment) de actualitate din realitatea înconjurătoare. Acestea conferă textului jurnalistic caracterul de text narativ – referențial.
Natura comunicării și profilul destinatarului (conceptul de ”public țintă”) generează o construcție specifică a textului jurnalistic: structura informației în cascadă, ceea ce înseamnă prezentarea informațiilor în ordinea descrescătoare a importanței lor, utilizând schema: titlu – paragraf inițial – prezentarea faptelor – consecințele – contextul – reacția verbală a celor implicați.
Nevoia de a stabili și menține contactul cu destinatarul impune jurnalistului o evaluare a informațiilor și selecția materialului lingvistic utilizat. Folosirea cuvintelor neutre, uzuale, evitarea cuvintelor lungi, selectarea a 2 – 3 cuvinte bine alese care exercită asupra cititorului un efect de atracție, evitarea frazelor lungi, sunt doar câteva din constrângerile lingvistice cărora se supune în mod obișnuit jurnalistul profesionist.
Destinatarul mesajului mediatic este definit ca public. Structurarea mesajului mediatic în funcție de publicul vizat este un element fundamental al profesionalismului în jurnalism.
V. REPORTAJUL
Dicționarul Explicativ al Limbii Române propune pentru termenul de ”reportaj” următoarea definiție: ”specie publicistică, apelând adesea la modalități literare de expresie, care informează asupra unor situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice, economice, culese de obicei la fața locului.”
Reportajul este rezultatul investigării directe, la fața locului. Reportajul informează asupra unor fapte (situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități geografice sau economice) de actualitate. Calitatea jurnalistică a reportajului este că informează un public larg despre fapte de actualitate ca urmare a prezenței reporterului la fața locului.
Ceea ce deosebește fundamental reportajul de alte genuri publicistice este calitatea informației aflate la baza redactării sale. Nu orice informație validă a fi publicată în presă poate să constituie subiectul unui reportaj. Nu pot reprezenta informații care să constituie nucleul unui reportaj decât faptele ce se petrec sub ochii ziaristului. Doar dacă evenimentele fac posibilă colectarea informațiilor brute, concomitent cu producerea lor, și în cazul în care contextul permite prezența jurnalistului la locul și în momentul desfășurării evenimentelor, putem vorbi de realizarea unui reportaj. În raport cu evenimentul, jurnalistul se poate afla în două ipostaze: de martor sau de participant. Indiferent de poziția sa față de faptele relatate, demersul jurnalistic de colectare a informațiilor nva exploata două procedee fundamentale: observarea și intervievarea celor implicați sau a martorilor. Nu poate exista reportaj în absența detaliilor obținute prin observare, la locul și în momentul desfășurării evenimentelor. Dacă activitatea de observare este bine dirijată și eficient exploatată, ea poate suplini informațiile obținute prin intervievare. Este cert însă că valoarea informațiilor este mai mare atunci când acestea se obțin prin conjugarea celor două procedee amintite: observarea și intervievarea.
În concluzie, reportajul prezintă fapte ce se petrec sub ochii jurnalistului, care poate fi martor (observare neparticipativă/ neutră) și/ sau participant la eveniment (observare participativă). După stabilirea informației și a calității jurnalistului, vor fi evaluate însușirile informației (proximitate temporală și spațială, conflictul, consecințele, interesul uman, ineditul). Apoi vor fi selectate însușirile informației specifice evenimentului (captarea interesului uman, conflictele, consecințele). După ce aceste aspecte sunt clarificate, vor fi ierarhizate calitățile stabilite la punctul anterior. În funcție de toate aceste caracteristici, se va stabili unghiul de abordare și strategia de colectare a informației.
Alegerea clară și aplicarea consecventă a unui unghi de abordare ușurează construcția propriu – zisă a textului și lecturarea acestuia. De obicei, unghiul de abordare poate fi identificat în paragraful inițial sau în secvențele: șapou – paragraf inițial sau titlu – șapou – paragraf inițial. Nu întotdeauna unghiul de abordare este explicit prezentat în secvențele inițiale ale reportajului. Structura complexă a reportajului oferă jurnalistului mai multă libertate în ierarhizarea informațiilor. De aceea, el ”amână” uneori prezentarea informațiilor necesare conturării unghiului de abordare, lăsând în seama cititorilor descoperirea perspectivei din care au fost prezentate faptele, după lectura integrală a textului.
VI. INTERVIUL
Înainte de toate, putem spune că interviul este o conversație cu demers investigativ. Cel mai important aspect pe care un jurnalist trebuie să îl înțeleagă este că nu orice discuție cu o personalitate a vieții publice este un interviu. Interviul este o conversație, de obicei între două persoane, pentru a obține o informație în beneficiul unei audiențe nevăzute. Interviul este un schimb informațional ce poate da naștere unui nivel de înțelegere la care, singură, niciuna dintre părți nu ar avea acces.
Ce alegem mai întâi: tema interviului sau persoana?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să încercăm să lămurim care sunt criteriile ce ne ajută să hotărâm cărei persoane sau personalități să i se ia un interviu într-un anume moment sau în altul. De regulă, publicațiile care cultivă acest gen jurnalistic au grijă ca interviurile ce apar în paginile lor să fie în legătură cu interesul cel mai accentuat al opiniei publice față de un anume aspect al actualității. Asta înseamnă că tema interviului precede alegerea persoanei.
Cum alegem un anumit interlocutor într-un anumit moment?
În afara oportunităților spațio – temporale, orice persoană care are vreo legătură cu un eveniment – știre este susceptibilă de a fi intervievată. Oamenii devin subiect de știre și de interviu din unul sau mai multe motive: dețin funcții importante, au realizat ceva important, sunt acuzați de fărădelegi grave, cunosc ceva sau pe cineva important, sunt martori ai unui eveniment important, sunt persoane cărora li s-a întâmplat ceva important.
În ce scop luăm interviul?
Fie că intervievați o persoană publică sau una privată, primul lucru pe care trebuie să îl faceți este să hotărâți scopul interviului. Care este ținta?
-
să adunați fapte
-
să strângeți anecdote
-
să caracterizați o situație
-
să confirmați ceea ce știți
-
să demonstrați că ați fost acolo
Cum identificăm persoana cea mai potrivită?
După ce știți de ce vreți să intervievați pe cineva la modul general, pasul următor constă în a alege persoana respectivă, dintre cei ce pot oferi informații utile. Oamenii sunt selectați ca interlocutori pentru unul sau mai multe motive: accesibilitate, încredere, responsabilitate sau posibilitatea de a-i cita.
Cum obținem interviul în condiții dificile?
Una dintre tacticile cele mai frecvent utilizate este să solicitați unei persoane publice un interviu – portret și să ajungeți la aspectele care vă interesează pe principiul pașilor mărunți. Destui ziariști însă consideră că această strategie are detsule riscuri, în afara faptului că nu respectă elementare norme deontologice.
O a doua strategie, în cazul unor persoane contestate sau care sunt bănuite de anumite neregului, este ca mesajul dumneavoastră si fie foarte explicit: ”Aveți ocazia – e bine să transmiteți ca, prin acest interviu, să eliminați o dată pentru totdeauna toate ambiguitățile că vă privesc!” În acest fel veți fi perceput ca un aliat și nu ca un inamic.
De ce este importantă documentarea?
A fi documentat este o condiție necesară (dar nu suficientă) pentru a lua un interviu, pentru a vă afla față în față cu un interlocutor avizat. Documentarea este unul dintre motivele pentru care interviul va fi acceptat. Prin documentare se înțelege o abordare obiectivă sau factuală (date, cifre, nume, rapoarte cu privire la temă) și o abordare ”personalizată” (mărturii ale celor apropiați cu privire la pasiunile, ticurile, reacțiile, micile secrete ale unei personalități).
Pregătirea întrebărilor
Există multe feluri de a începe un interviu, dar nu există o rețetă sigură. Un interviu poate începe intrând direct în temă sau cu o întrebare de încălzire. Oricum ar fi, vă adaptați direct la context, la situație și mai ales la tipul psihosomatic al interlocutorului.
Alegerea structurii interviului
Înainte de alegerea întrebărilor, trebuie mai întâi să vă decideți care va fi structura interviului, în așa fel încât să vă atingeți scopul. Cercetătorii din domeniului comunicării clasifică interviurile în cinci categorii: tip pâlnie, tip pâlnie inversată, tip tunel, cu ordine mascată, cu formă liberă. Interviurile bune combină mai multe tipuri de abordare.
Ce întrebări nu trebuie puse?
Întrebări care dovedesc absența ori carențe ale documentării.
Întrebări vagi, generale.
Mai multe întrebări într-o singură formulare.
Întrebări lungi.
Întrebări care explicitează, se justifică.
Întrebări la care se poate răspunde cu DA sau NU, deși dumneavoastră nu doriți acest lucru.
Întrebpri ipotetice.
Întrebări cu răspuns conținut.
Cum redactăm interviul?
Prin redactarea sau editarea interviului se înțelege procesul prin care discuția înregistrată este adecvată publicării, în funcție de mai multe criterii: caracteristicile canalului mediatic, politica și strategia redacției, oportunitatea, spațiul tipografic, gradul de interes, adecvarea stilistică.
Primul pas este selecția și redactarea informației.
Titrarea înseamnă stabilirea titlului, a subtitlului și, în unele cazuri, a supratitlului. De regulă, titlul constă din citarea afirmației celei mai importante sau șocante a interlocutorului. Atunci când nu găsiți ceva potrivit de citat, puteți formula un titlu rezumativ care poate fi, la rândul său, incitativ sau neutru, în funcție de situație.
